Hoțul strigă… prindeți hoțul!

Șeful ANAF și-a criticat subordonații pentru că iau șpagă și i-a avertizat că vor mai urma concedieri, mai ales la Garda Financiară. Bravo domnule, așa aș vrea să fie toți funcționarii de la stat! Nemiloși și puși pe fapte mari, pregătiți să se ia la trântă chiar cu ea, marea, impunătoarea și instituționalizata corupție.

Sigur, probabil șeful ANAF a uitat de cadourile de vreo 15.000 de euro ( alte 5.000 de euro rămâneau la intermediarii de mai jos ) pe care le primea ca să mai semneze un ordin de angajare în rândul găștii de la Gardă. O mică atenție, la șef… nu strică niciodată, nu? Scăpați apoi pe străzi, „începătorii!” se arătau nemiloși, tăind în carne vie peste tot – dai, stai. Nu dai… să te ții controale și amenzi. Oamenii trebuiau să-și recupereze investiția, nu? Ei bine, cei care plăteau, beneficiau de servicii all inclusive – contract, permis de port-armă (cu tot cu acte care atestau cursuri realizate poate într-o viață anterioară) și, pentru cei mai generoși, ordin de conducere al echipei.

Sunt convinsă că habar nici n-avea de rambursările fictive de TVA. Și nici de faptul că toate controalele „grase” le făceau oamenii „antrenați”. Domnul Blejnar a auzit odată, parcă la televizor, că unii funcționari au fost arestați – niște sifonari nenorociți – și a conchis: nemernici, domne! Bine le-a făcut. Și să vedeți de acum încolo…

Cu mâna întinsă, din mijlocul bălții

S-au obișnuit să primească din ce în ce mai mult, ba de la stat, ba de la investitori străini, de peste tot – întâi câte un colț de pâine, apoi câte un ciolan și, la un moment dat, au fost îmbuibați cu tarte. Atunci s-au simțit îndreptățiți să se împrumute ca să mănânce tot mai des caviar și deserturi din cele mai scumpe. În timp ce poporul se lăfăia, fiecare după puteri, cei din fruntea lui căutau frenetic butoanele care i-au adus pe asemenea culmi ale progresului. Creșteri economice spectaculoase, salarii din ce în ce mai mari, case și mașini pe credit – totul mergea ca pe roate. Atunci, mai marii s-au trezit generoși- au mărit subvențiile, au recalculat majorarea pensiilor în baza câștigurilor prognozate peste 5 ani – tot cu creșteri substanțiale, desigur. Să le dăm la toți, că doar avem, gândeau abilii conducători, suspendați pe valuri fără să identifice vreodată ce forță-i ținea acolo.

Și deodată, fleoșc! Valul s-a dezumflat, apa a început să scadă, unele nave au început să eșueze. Înotând frenetic în bărcuțe pneumatice, printre malurile de pământ ieșite ca din senin, conducătorii au descopert că… apa a scăzut. Nu se știe cum, pur și simplu s-a întâmplat. Întâi au descoperit un ocean, către care au întins, timid, o mână. Și a funcționat. Au obținut mai multe valuri, în fruntea cărora au mai plutit puțin. O parte a poporului schimbase demult caviarul cu icrele cu ceapă, când cealaltă parte, sub aripile protectoare ale capilor, încă se amăgeau pe valurile importate. Când au început și acestea să dispară, au intrat în panică – au cerut să se depoziteze câte o carafă, câte un butoi, de pe ici, de pe colo….oricât de puțin, ca să umple golul cel mare. Obișnuit să ia, nu să dea, poporul „răsfățat” a mormăit nemulțumit și s-a răsculat. Unii dintre ei și-au arătat nemulțumirea cu torțe, bâte, în timp ce alții au mers chiar în piața publică, țopăind cu foc într-un însuflețit dans al pinguinului. În mijlocul haosului din micile bălți, „marile mări” colaborează la un proiect de încetare a secetei. Spre ei privesc acum, dintre mlaștini și cu gâtlejurile uscate, o ceată de înfometați unguri, greci, baltici și români. „Când se umple marea înapoi, sigur dă p-afară și la noi!”

PS: Un fenomen similar, dar la o scară mai mică și strâns controlat de autorități, se poate vedea și în estul Germaniei.

Păcălelile hotelierilor de ocazie

Prețurile mici ascund comisioane mari. Cine nu știe asta poate să afle de la „hotelierii” de ocazie din Valea Prahovei. Zeci de pensiuni au apărut peste noapte în toate stațiunile – nu au autorizații, nu plătesc impozite, nu știe nimeni că există. Asta până în momentul în care turistul aflat în căutarea unei nopți de cazare avantajoase le bate la poartă. Prețul prezentat atrage ca un magnet: pensiune nou-nouță, condiții de patru stele, camere spațioase, la numai 150 de lei/noapte. Pentru o cameră, desigur. Nimic mai potrivit, mai ales că locul e discret, departe de agitația de oraș.

Vraja se rupe atunci când:

1. descoperi că, pentru o apă minerală de la mini-bar, plătești 10 lei/sticla de 0,5 l

2. micul dejun, alcătuit dintr-o mini-omletă, o bucățică de unt, brânză și salam într-un platou plimbat pe la fiecare masă și completat pe alocuri costă 25 de lei.

3. pentru un expreso plătești nu mai puțin de 12 lei. O cafea normală e 15 lei.

4. o baie în jacuzzi (pentru cei care se lansează la astfel de experiențe) costă 50 de lei/persoană. Ca bonus, pe ușă scrie că folosiți sauna gratuit (cu mențiunea că „ne pare rău, dar zilele acestea nu este disponibilă”)

5. shimbarea prosoapelor se face la 2 zile, nu la una, pentru că e criză.

Ursul păcălit de vulpe, sau, în cazul nostru, turistul păcălit de hotelierul de ocazie nu are prea multe variante: merge acasă cu coada între picioare, după ce a plătit ultimul ban, sau negociază încă puțin și scapă cu o „reducere” de câteva zeci de lei. Pentru că pensiunea nu există, nici măcar n-ai unde să te plângi. Cine te-a pus să mergi acolo?

E logic, nu?

Cred că logica funcționarilor este una specială, la care oamenii comuni și banali- ca mine sau ca voi- nu pot avea acces. Ultima dovadă se află într-un articol din Ziarul Financiar. „Deși sunt aproape 20 de grade afară, primăria interzice până în mai terasele din Centrul Vechi”- acesta e titlul care, după părerea mea, spune tot. Înțeleg că, potrivit primăriei, rezultă următoarele concluzii:

1. Bucureștenii nu mănâncă/beau afară decât din luna mai încolo. Cine face altfel, e un dobitoc

2. Primăvara începe în mai. Faptul că e cald și în restul timpului e o anomalie care n-ar trebui să perturbe regulile municipalității.

3. Cine îndrăznește să conteste aceste reguli o face din „pitzipongeală” sau aroganță și merită amenzi drastice. Adicătelea, dacă ai mâncat o iarnă întreagă înauntru, mori dacă mănânci tot acolo încă vro lună-două?

Sunt premia(n)tă

Da, să mă laud. Colegii mei de breaslă de la FIJET, Federația Jurnaliștilor de Turism, mi-au dat un premiu pentru reportajele din „Evenimentul zilei”, secțiunea cotidiane. E o recunoaștere formală, dar încurajatoare: dat fiind că nu suntem tocmai prieteni, înseamnă că-mi citesc articolele. Ceea ce, din pacate, nu fac mulți dintre șefi. Trebuie să-i dezamăgesc pe cei care identifică domeniul cu vacanțele gratuite – trofeul a venit la pachet cu… o onorabilă diplomă. Pe care scrie numele meu. Aveți aici o poză cu minunatele premii.

Monolog în loc de explicație foto: Da, am și eu unul. Da, arată la fel. Da, are o formă interesantă, într-adevăr.  Da, m-am gândit și eu la asta. Promit să-i pun baterii, dacă mai primesc unul anul viitor. (cică bila se și învârtește)

Să exploatăm/explorăm șantierele de autostradă!

Politicientii noștri s-au deșteptat, în sfârșit. Fără bani la îndemână, nici în contul Parlamentului, nici al bugetului, și-au pus mintea la contribuție și au găsit soluția: să pună Casa Poporului să facă bani pentru ei. Mare noroc au avut, cu criza asta, altfel nu și-ar fi dat seama niciodată că se pot scoate lovele și altfel decât pe sub mână. Pentru că seceta e încă mare, aș îndrăzni să le sugerez să arunce un ochi la germani, să ciordească ceva de pe acolo. Mă refer la strategia de vinde orice, oricum, oricând. De vreo doi ani, de exemplu, ei scot bani din viitorul aeroport Berlin Brandenburg International, actualul Schoenefeld. Vine turistul, plătește bilet – 10 euro, tarif de muzeu central – și admiră betoniere, ziduri goale și un nor de praf ce înconjoară o platformă neterminată, înaltă de 32 de metri. Din mașinile care se luptă anevoie cu noroaiele, turiștii privesc la muncitorii care robotesc neîncetat, află că în proiect sunt implicați 40.000 de oameni, că într-un an de acum încolo totul va fi gata și că în aceeași postură ca și ei a fost și Madonna.

Cum am putea aplica asta la noi? În acest moment, noi nu avem autostrăzi (ok, una și vreo două bucățele), dar avem șantiere: și coridorul 4, și tronsonul Cernavodă-Constanța, și cel de la București la Ploiești și o nouă bucată din Bechtel. Deci șantiere avem. Poate, dacă ar putea ajunge la ele, românii ar afla și percepe că există – măcar ele, șantierele de autostrăzi. Cum ar fi să se taie bilete la plimbarea pe balastul de pe autostrada București-Ploiești, sau la intrarea pe câmpul care se întinde în locul celebrei porțiuni Cernavodă-Constanța? Ar plăti cineva să-i vadă pe muncitori cum se odihnesc ăăă, lucrează de zor? Tind să cred că ar avea succes celebrul pasaj Basarab sau, mai degrabă, autostrada suspendată a lui Oprescu. Atunci el, edilul nostru, ar scăpa, probabil, de apropourile malițioase ale rău-voitorilor, dacă ar putea arăta că autostrada visurilor lui nu e suspendată în absolut, ci în curs de „așezare” pe undeva în zona Capitalei.

Voi cât ați plăti pentru o astfel de experiență? 5 lei? 10 lei? 15? Cred că deja e prea mult. Dar, să ne gândim puțin. Ce senzație ar fi… Și mai ales câtă eficiență ar produce! Ca atunci când merge ministrul Berceanu pe șantiere, în inspecție. El se plimbă agale, oamenii se agită în toate părțile, mașinile huruie, pocnesc, trântesc- sună a muncă. Păi cu băgăcioși dinăștia – nu în fiecare zi, ci măcar săptămânal – n-ar mai putea săracul Dorel să închidă un ochi, să fure un sac de una-alta, că-l și trage în poză nemernicul de turist. Una peste alta, cred că încercarea moarte n-are. Ce ziceți, vă băgați? Da, mă refeream la voi, cititori potențiali vizitatori de șantier. După ce ne lămurim, îi întrebăm și pe ei dacă îi ține.

PS (pe post de casetă, că na, m-am obișnuit de la gazetă)

TOT DE LA NEMȚI

Eveniment național : muzeu nou, cu o clădire veche, exponate vechi și tonetă de bilete nouă

A apărut astă toamnă, pe Museumsinsel, acolo unde sunt cele mai importante muzee. Îi spune Noul Muzeu. Încă de la inaugurare, a creat o isterie. Cozi interminabile și  înscrieri timpurii – adică înainte de vizită cu o săptămână. La cinci luni, mirajul se păstrează- toți turiștii se înghesuie mai abitir ca la orice altă expoziție. Programul e prelungit cu două ore față de celelalte muzee, se intră în grupuri de câte maximum 100 de persoane, la interval de 30 de minute. Poate sunt un profan, dar dincolo de designul sălilor, care e interesant pe alocuri, prea puține obiecte/statui/picturi samd impresionează cu adevărat. Probabil că celelalte, în trecut, au fost considerate mai puțin importante ca să intre în vechiul muzeu.
Nu-i spectaculos. În schimb e schick,  aerisit, cu multe băncuțe, un ghid audio și e promovat cu mult entuziasm.

Bursa zvonurilor penibile

Revin în forță după luni de pauză…  Mi-am propus să scriu doar atunci când am ceva interesant de spus și am și timp pt asta. Pauzele le datorez șefilor noștri care au înmulțit ședintele întru mai buna administrare a resurselor, care au rămas însă neschimbate. Profit astfel ca să poluez blogosfera cu o „bârfă”.

Unul dintre secretarii de stat din ministerul transporturilor (nu știu dc să-i spun numele, dar pot să precizez că e din partea PSD) are o mare problemă: îi plac petrecerile mondene, dar îi lipsește un accesoriu. Ați ghicit, n-are piți cu care să se afișeze. Prin urmare, a angajat o agenție de profil ca să-i găsească nu „o fotomodelă” oarecare, ci una de pe urma căreia să se aleagă și omul cu ceva capital de imagine.

Partea bună e că omul e dispus să plătească, la o adică, și câteva sute de euroi pentru a apărea bine însoțit. Nu de alta, dar a aflat el că îl vor poza paparazzi și trebuie să dea bine la gazetă (cică la revista Viva). Petrecerea are loc joi. Partea proastă este că, din câte am aflat, s-a cam lovit de refuzuri…

Litoralul pentru excentrici

Am fost la mare de 1 Mai și m-am convins de următoarele:

1. Că sunt inspirată pentru că nu-mi petrec vacanțele pe litoralul românesc. Dacă mă gândesc bine, nici nu prea mi-aș permite…
2. E locul perfect pentru a te pune în temă cu ultimele manele în vogă
3. N-ai ce căuta pe plajă la Mamaia nemachiată
4. Parcarea de la Rex e ca un muzeu pentru sărăntocii dotați cu aparate foto
5.  În Vamă suporți cu greu mirosurile dacă nu ești mort… de beat

 Las la o parte drumul lung și anevoios, cu hârtoape și numeroase limitări de viteză. Ajung la hotel în Mamaia, unde a făcut rezervare ministerul Elenei Udrea, primesc cheia și, pentru că aveam o urgență fiziologică, mă reped spre lift. Mă chinui puțin cu clanța de metal, arunc bagajele în mijlocul camerei, încui cu cheia și mă reped în baie cu așa viteză, că nici nu închid bine ușa. Tocmai începeam să mă relaxez, când aud o cheie în ușă și, din locul „în șezut” în care mă aflam, mă trezesc față-n față cu… femeia de serviciu și instalatorul. „Pardon?!”, apuc eu să strig, „Aoleu”, exclamă femeia. Îmi trag pantalonii în grabă, femeia se dă înapoi și aproape se răstoarnă peste bărbat. Când tocmai ieșeam din baie, îi văd repezindu-se pe hol. „S-a întâmplat ceva?”, strig nedumerită. „Nu știam că v-ați cazat… Voiam să facem ceva, dar rezolvăm mâine”, îmi strigă grăbiți peste umăr.

Încă nu-mi revenisem din șoc, mă întorc în cameră și mă trântesc în pat. Mare greșeală: nu doar că mă doare fundul, dar văd ridicându-se un nor de praf. Privesc un pic în jur: mobilă tip anii ´70, vopsită în verde. Deschid dulapul și, după mirosul de vechi care inundă camera, costat că hainele stau mai bine în geantă. Apuc telecomanda și deschid televizorul, un exemplar color de la începutul anilor ´90, care pornește cu un pârâit. Alături, îi ține isonul cu o serie de zbârnâieli considerabile, un frigider Arctic de talie mică, dintr-o generație și mai veche.

Încerc să mă fac comodă, dar e cam frig – aerul condiționat pornește greu după ce, în sfârșit, dibuisem telecomanda. Dau să iau o gură de aer pe balcon și îmi dau seama, subit, că tocmai am intrat cu șosetele într-o baltă – probabil că plouase… Mă întorc în pat, privesc scurt în jur, pun mâna pe telefon și îi spun unei prietene doar atât: „Dacă ar fi trebuit să-mi petrec aici vacanța timp de o sătămână, îmi dădeam palme”.  Târziu îmi pică fisa: „Poate că instalatorul și camerista aveau și ei o treabă și m-am trezit eu, tocmai atunci, să le stric socotelile….”

 PS: 1. Aventura a avut loc într-un hotel de trei stele, în care nu vă recomand să ajungeți (vă dau și numele, la cerere)

2. Am stat trei zile, timp în care femeile de serviciu au intrat doar ca să aranjeze prosoapele de 5 lei bucata, care te umpleau de scame albe când te ștergeai, fără să le schimbe

3. Pentru cei care vor detalii, pot să le mai spun că: lângă cadă era un preș de șters pantofi, nu unul pentru picioare, becurile de la veioze erau arse și apa de la cadă era ba prea rece, ba prea caldă

4. Important: în sala de mese m-am simțit ca niciodată, mai exact ca o gospodină ale cărei haine miros a mâncare

5. Mi-a fost frică să caut gândacii și m-am bucurat că, dacă au fost prin apropiere, au păstrat discreția

6. Poza e importată de pe site-ul hotelului, dar redă destul de bine atmosfera. Lipseau florile

De ce mă bucur că a trecut Paştele

 

Iată o parte din  caracteristicile enervante ale unei sărbători metamorfozate:

 1. Pregătirile. Agitaţia exagerată dinaintea sărbătorii provoacă dureri de cap la fiecare pas şi are câteva ingrediente nelipsite, printre care cozile de la casele de marcat din magazine şi plăcerea membrilor familiei de a umple frigiderul până la refuz cu produse care vor ajunge la gunoi înainte să le fie desfăcut ambalajul

 - jumătate din vecini simt nevoia să bată covorul în weekend la prânz, atunci când vrei să te relaxezi la un film cu geamul deschis, înainte să o tai în oras

 - prea puţini înţeleg că, pentru o bună parte din noua generaţie, Paştele reprezintă o mică vacanţă de relaxare, nu una de îngrăşare

 2. Slujba. Nimic nu atrage masele spre biserică mai abitir ca noaptea de Inviere. La prima vedere, pare ceva magic: o forţă divină care-i aduce aproape de lăcaşul sfânt pe toţi oamenii, mai buni sau mai răi. Vraja se spulberă imediat ce te pierzi în mulţimea adunată, care se încăpăţânează să nu lase acasă niciuna dintre calităţile din dotare.

 - pline de pioşenie şi smerenie, băbuţele îmbrobodite nu ezită o secundă atunci când îşi fac loc împărţind generos coate pentru a ajunge cât mai aproape de preot

 - cu ţigara în colţul gurii şi telefonul la ureche, şmecherii îşi ţin la curent prietenii cu planurile pe săptămana viitoare, bucurându-se de audienţa consistentă. Nu uită să agite în mâna rămasă liberă o candelă nou-nouţă, care, aşa cum avem toţi şansa să aflăm dacă suntem chiar şi la câţiva metri distanţă, va purta lumina până la scară

 - aproape toţi deţinătorii de maşini din zonă profită de aglomeraţie pentru a face o baie în mulţime. In timp ce unii se înghesuie după sfânta lumină, ei avansează dibace printre oameni, cu măiestria unor adevăraţi profesionişti posesori de claxoane

 - poliţia dă dovadă de înţelegere şi credinţă, astfel că oamenii legii preferă să asculte slujba, în timp ce, alături de ei, unii îşi împart generos coate şi urări de bine mai puţin agreate de biserica ortodoxă

 - staţia audio improvizată în aer liber se dovedeşte adesea un inamic al bisericii şi-i trădează pe oamenii în sutană atunci când au mai mare nevoie de ea, astfel că slujba se transformă lesne într-o melodie stâlcită de un CD zgâriat

 3. Ziua de Paşte. Românii au un fel ciudat de a se distra de sărbători, fapt ce include adesea distrugerea, îndoparea cu mâncare şi băutură până la refuz şi parada cu ceea ce are omul mai de preţ, fie că sunt haine, bijuterii sau maşini.

 - dacă vremea e frumoasă, parcurile se umplu de oameni, chestie care se traduce prin munţi de gunoaie şi flori abia plantate, dar deja călcate în picioare

  - buletinele de ştiri conţin, invariabil, în fiecare an, numărul celor ajunşi la spital de prea multă mâncare sau băutură şi vânzările mai mult sau mai puţin spectaculoase ale hipermarketurilor şi se încheie cu traficul blocat din cauza celor care revin din vacanţă

- aproape mereu se găseşte un idiot gata să pedepsească pomul pentru că s-a mutat în drum, sau nesimtitul pentru că traversează pe verde şi-l obligă astfel să întarzie la grătar

 - cunosc multe familii care profită de sărbătoare pentru a recupera timpul pierdut în materie de contraziceri şi reproşuri. După mai multe schimburi de replici, mulţi îşi vor dori să revină la activităţile lor obişnuite. Gata şi cu Paştele!

Bunicii voștri cu cine-ar fi votat în ’89 ?

Dacă aș fi fost zilele acestea în Chișinău, aș fi ieșit în stradă fără să mă gândesc de două ori. M-aș fi înghesuit între miile de manifestanți, aș fi strigat din toate puterile „Jos Comunismul” și i-aș fi privit cu ură pe toți cei care ar fi apelat la calm. Poate tocmai pentru că nu sunt acolo, încerc să citesc printre rânduri și să descopăr cine e în spatele acestor mișcări și unde vor duce. Știu oare acești tineri că niște oameni, dincolo de ei, le conduc fiecare pas? Sunt siguri că alegerile pe care ei le contestă violent au fost cu adevărat furate de partidul comunist?

Cred că ar fi trebuit întâi să-și întrebe bunicii și mătușile despre preferințele lor electorale. Să o descoasă delicat pe tanti Maria, care vinde în piața X din Chișinău legumele produse de ea însăși ceva mai departe, la țară. Să-l întrebe pe poștaș sau pe polițistul de sector și, de ce nu, pe Viorica, angajată la un fel de CAP care, de mai mulți ani, nu răspunde decât la numele de „Vera”.

 

Mi-e teamă să mă gândesc ce-ar fi răspuns bunicii noștri la o astfel de întrebare în urmă cu 20 de ani. Pentru că răspunsul nu e un secret: stă în alegerile din ’90. Bunicul meu a ales atunci la fel precum „cei mulți”. I-a numit pe ai mei părinți „golani” și „imaturi” și a pus ștampila pe care o regretă acum cel mai mult. „NU am știut. Să-mi cadă mâna dacă o să mai fac asta vreodată….”.

 

Violențele stradale nu au prins la mijloc niciun politician și, aproape sigur, nu vor duce la condamnarea lui Voronin în piața publică. În schimb, a prins ca-ntr-o menghină puștimea soldățească, aruncată drept carne de tun înfășurată în scuturi și tineri visători care, probabil, așa cum spunea un coleg de-al meu, vor lua calea străinătății.

Dincolo de aceste înfruntări stradale, niște oameni își renegociază pozițiile câștigate cu sângele altora, nu am nicio îndoială. Ați văzut voi vreodată o altfel de revoluție?