Dacă aș fi fost zilele acestea în Chișinău, aș fi ieșit în stradă fără să mă gândesc de două ori. M-aș fi înghesuit între miile de manifestanți, aș fi strigat din toate puterile „Jos Comunismul” și i-aș fi privit cu ură pe toți cei care ar fi apelat la calm. Poate tocmai pentru că nu sunt acolo, încerc să citesc printre rânduri și să descopăr cine e în spatele acestor mișcări și unde vor duce. Știu oare acești tineri că niște oameni, dincolo de ei, le conduc fiecare pas? Sunt siguri că alegerile pe care ei le contestă violent au fost cu adevărat furate de partidul comunist?
Cred că ar fi trebuit întâi să-și întrebe bunicii și mătușile despre preferințele lor electorale. Să o descoasă delicat pe tanti Maria, care vinde în piața X din Chișinău legumele produse de ea însăși ceva mai departe, la țară. Să-l întrebe pe poștaș sau pe polițistul de sector și, de ce nu, pe Viorica, angajată la un fel de CAP care, de mai mulți ani, nu răspunde decât la numele de „Vera”.
Mi-e teamă să mă gândesc ce-ar fi răspuns bunicii noștri la o astfel de întrebare în urmă cu 20 de ani. Pentru că răspunsul nu e un secret: stă în alegerile din ’90. Bunicul meu a ales atunci la fel precum „cei mulți”. I-a numit pe ai mei părinți „golani” și „imaturi” și a pus ștampila pe care o regretă acum cel mai mult. „NU am știut. Să-mi cadă mâna dacă o să mai fac asta vreodată….”.
Violențele stradale nu au prins la mijloc niciun politician și, aproape sigur, nu vor duce la condamnarea lui Voronin în piața publică. În schimb, a prins ca-ntr-o menghină puștimea soldățească, aruncată drept carne de tun înfășurată în scuturi și tineri visători care, probabil, așa cum spunea un coleg de-al meu, vor lua calea străinătății.
Dincolo de aceste înfruntări stradale, niște oameni își renegociază pozițiile câștigate cu sângele altora, nu am nicio îndoială. Ați văzut voi vreodată o altfel de revoluție?
